Viaţa fiecăruia dintre noi se rezuma la oamenii pe care îi întâlnim...la tot felul de oameni. Unii dintre ei sunt ca nişte piloni, sunt mereu acolo, din totdeauna şi aporoape pentru totdeauna, unii sunt o veleitate, mai mult decât ceea sunt ei cu adevărat, sunt ceea ce îi facem noi să fie şi unii care sunt pietoni, treci pe lângă ei, îi vezi stând, îi vezi aşteptând şi într-un final îi vezi trecând. Fiecare dintre ei e o piesă dintr-un puzzel, fiecare îşi poartă semnifcaţia, propria formă, aparent haotică, dar se mulează întotdeauna pe într-un anumit colţ, într-o anumită parte din imaginea de ansamblu.
Viaţa în sine e ca un joc de puzzle, iar o scopul este să îmbini toate elemente pentru a obţine poza aia de pe cutie, doar că aici nu e nici o cutie, nu e nici o instrucţiune, decât o mare de piese mici şi ciuntite, fără nici un fel de legătura. Singurele indicii pe care le ai sunt circumstanţele. Şi asta face diferenţa dintre oameni.
Instinctul. Cam la asta se reduce totul, să anticipezi fiecare mişcare, să vizualizezi imaginea de ansamblu şi apoi să cauţi piesa, să-i cunoşti forma înainte de a o vedea, să o adulmeci pe cea care urmeză, să o aştepţi sau mai de grabă să ştiii când şi unde să o cauţi. E o artă de magician, unde alibiul e totul. Acea cirmustanţă, acea oportunitate, acel indiciu.
Şi astfel, da, sunt oameni şi oameni. Cei care vânează oportunităţile şi cei care doar le aşteaptă.
Perfecţii.
Sunt genul de oameni de succes. Au un job mai mult decât satisfăcător, adică stau pe o cârcă de bani şi poartă un ecuson din ăla de manager desupra unei sigle de companie pretenţioasă. Sunt întotdeauna şefi, dar nu vă imaginaţi că poartă Prada, neah, ei sunt un fel de pseudo Robin Hood, ei se luptă pentru interesele subalternilor şi sunt ca o mare familie cu negrişorul care le lustuieşte tocul la pantofi sau parbrizul de la limuzină. Dar să nu vă imaginaţi că sunt nişte roboţei corporatişti care umblă dezarticulaţi ca musca fără cap, niciodată, ei posedă o inteligenţă penetrantă, o forţă cu care pătrund în lăuntricul fiinţei, pentru ca, dacă nu ştiaţi, da, ei sunt şi fiinţe lirice. A, şi apropo nu sunt niciodată snobi, doar că uneori mai omit etichetele la exterior.
Iar după o zi o încărcată îi aşteaptă acasă întotedauna o muiere bună sau un mascul feroce, bineînţeles la fel de perfect/ă ca şi ei, cu care bineînţeles au o relaţie care depăşeşte graniţa sexului facil, ei fiind cuprinşi de sentimente înalţătoare şi neprihănite.
Ăştia sunt de fapt cei mai nenorociţi oameni care există. Nu e o figură de stil, e o constatare. Oamenii care afişază vieţi perfecte, sunt mâncaţi de viermi în fiecare seară când se stinge lumina. Încet dar sigur. Când circul se termină şi sunt în sfârşit în culise, fisurile din vieţile lor capătă proporţii colosale, toate bubele de pe conştiinţa lor devin purulente, toate dorinţele lor capătă contururi abominabile şi se îneacă în fiecare noapte în puroiul celor mai oculte frustrări. Dar sunt atât de nenorociţi încât nici nu o pot arăta, nici măcar nu au curajul să-şi asume fantasmele şi demonii propriei prefecţiuni. A doua zi iar ascund cearcănele cu fard şi mirosul de suflet putrezit cu parfum scump.
Popularii.
Din punct de vedere paremiologic, dacă te place toată lumea înseamnă că le eşti indiferent tuturor. Dacă pe primii mai mult decât îi antipatizez, îi compătimesc, ridicolul acestora îmi e indiferent. Sunt cei care au o dorinţă vecină fanatismul de a avea atâţia prieteni în viaţa reală, câţi au pe hi5. Sunt lingăii şi pupincuriştii care nu au un comportament bazat pe o cauzalitate bine definită, cum ar fi linguşirea şefului, a profului, a colegului bogat. Nu. Oamenii ăştia sunt lingăi de plăcere, sunt dependenţi de părerea celorlalţi din jur, simt nevoia să fie înconjuraţi de oameni, care de altfel îi pot dispreţui , care îi găsesc inferiori, sau care le consideră ideile perimate pentru cerinţele mondene. Nu contează, sunt detalii, trebuie să simtă un fel de adulaţie imaginară din partea celorlalţi, e singura posibilitate pentru aceşti oameni mici de înălţime, să capete umbre mari.
Poate că eu nu sunt în stare să pricep pentru că întotdeauna am avut o aversiune faţă popularitate în general. Nu sunt populară, n-am fost şi nici n-am să fiu vreodată.
Ciufuţii.
Înţeleg să ai o zi proastă, poţi să ai şi mai multe. Cu toţii avem. Înţeleg asta la prieteni şi amici, când nu vor să vorbească, când îmi închid telefonul când îi scol din somn, când sunt depresivi pentru că e încă iarnă şi e frig afară. Înţeleg toate acestea.
Ceea ce nu pot să pricep, respectiv să suport sunt oamenii ciufuţi. Oamenii pe care nu-i cunoşti, dar în diferite circumstanţe trebuie să împarţi cu ei o masă. Faceţi cunoştiinţă, nu ne-am văzut niciodată până atunci, probabil nici de acum în colo nu o să ne frecventăm prea des. Suntem doi străini. De ce nu poţi să încerci să fii draguţ? Adică vreau să zic, de ce nu poţi să ai bun simţ? Nu vorbim despre controverse, nu polemizăm, nu discutăm despre Nietzsche
, nici despre Băsescu, nu vorbim nici măcar despre Coldplay, de fapt dialogul nostru se reduce temperatura de afară, sau dacă e lapoviţă sau ninsoare. Dar interlocutorul meu ciufut, ţine să joace rolul frustratului, să pară arogant, să iasă în evidenţă. Nu înţeleg, noi doi suntem cunoştiinţe de comlepezenţă. Ciufutul sau ciufuta e acolo pentru un motiv, eu din altul, tot ceea ce trebuie să facem este să împărţim oxigenul dintre noi în mod amiabil pentru o perioadă determinată de timp.
Laşii.
Cred că am mai zis că nu am nimic cu oamenii care mint, şi cu atât mai puţin cu cei care o fac şi bine. E o dovadă de respect. Implicit nutresc un dispreţ profund pentru cei care evită să mintă, dar nu spun nici ceea ce gândesc. De fapt oamenii ăştia nu gândesc prea mult, în afară de posibilităţile pe care le au de a evita o situaţie stimulentă de adrenalină, într-un mod confortabil. Sunt oamenii care nu te prvesc în ochii când vorbesc cu tine, şi nu stau în preajma ta atunci când vorbesc despre tine. Sunt categoria care nici măcar nu merită să fie prea mult analizată sau discutată. E suficient statutul de menţionată.
Ah, şi mai sunt şi cei pe care îi simpatizez. Dar aceştia nu sunt nici pe departe la fel de interesanţi.
Nimeni este varianta mea masculină. Nu ieşim la cafea, nu săream coarda împreună în copilărie şi nici măcar nu suntem vecini. De fapt nu ne cunoaştem deloc şi foarte probabil nici n-o să ne cunoaştem vreodată. Mă bucur, pentru că nici nu vreau. Atunci când interacţionezi cu o persoană utopia imaginii sale este prelevată de un soi de detalii inutile.
Mi l-a recomandat cineva mai demult, mi-a plăcut cum scria şi am început să-l citesc, la început sporadic, apoi deloc. Multe luni am şi uitat că eu împart oxigenul cu omul ăsta, asta până acum câteva săptămâni când providenţa mi-a resuscitat memoria şi l-am căutat. De atunci îl citesc în continuu, de fapt, dacă aş citi cu aceeaşi frenezie cărţi probabil că gradul meu de cultură ar creşte considerabil. Oricum cert este că 98% din oamenii pe care îi cunosc sau i-am întâlnit nu-mi seamănă la fel de mult ca el.
Amândoi citim Esquire. Amândoura ne plac Coldplay şi Morcheeba. Amândoi îl antipatizăm pe Mircea Badea. Amândoi urâm rozul, respectiv viaţa în roz. Amândoi nu avem câine. Amândoi susţinem prezenţa la vot,atunci când sunt alegeri. Amândoi vrem să fim avocaţi, el probabil că deja este.Amândoura ne plac ceasurile Festina, el poate chiar are unul. Amândoi ne respectăm destul de mult cât să nu credem că haina face pe om, dar îi formeză imaginea, iar imaginea e mai importantă decât omul. Amândoi avem un simţ al esteticului foarte bine dezvoltat. Amândoi scriem inhibat, ca doi cabotini histrionici, ca şobolanii care mai ies la lumina zilei dar tot în fugă şi tot pe ascuns. Amândoi respectăm oamenii care îşi asumă ceea ce spun şi ceea ce fac, semnându-se. Amândoi avem o manifestare dubioasă de frustrare care trebuie defulată într-un fel sau altul. Amândoi avem nasurile pe sus, nu ştiu care din noi îl are mai mult la propriu şi care, mai mult la figurat. Amândoi încă mai credem în femei bară bărbaţi după caz, dar mai puţin în componenta sentimentală şi total dezinteresată a interacţiunii dintre aceştia. Amândoi suntem fericiţi, în felul nostru.
Şi cel mai important: ne iubim. Fiecare pe sine însuşi.
Ea: Vreau să ne despărţim.
El: Nu.
Ea: Nu, ce?
El: Nu vreau să ne despărţim. Nu ai drept de veto aici, e o chestiune de comun acord şi eu nu sunt de acord, nu poţi să te opui. (continuă să fumeze şi se întoace spre televizorul din spate). E un porc spinos, l-am văzut ieri pe TVR spunea exact pe invers. Cum să te contrazici singur în halul ăsta, de-aia ţara asta se duce de râpă. Le lipseşte coloana vertebrală...
Ea: Vreau să ne despărţim.
El: (către chelnăr) Mi-e sete, vreau o apă plată şi o Irish coffee.
Ea: Şi eu sunt înaltă.
El: Ştiam, e prea mult spaţiu între noi, 1,79 e prea mult...
Ea: Un ceai (către chener)...negru(se uită pieziş către el, încruntându-se).
Ea: Vreau să ne despărţim.
El: Te-am auzit de prima oară şi credeam că am trecut peste subiectul ăsta. M-am săturat de frigul ăsta, îţi intră în oase şi de săptămâna viitoare o să fie şi mai şi. Încălzire globală pe dracu, îngheţăm ca şobolanii. Haina aia e prea subţire, trebuia să-ţi iei şi tu o geacă.
Ea:Nu vorbim aceeaşi limbă sau ce?
El: De când utilizăm doi termeni antinomici în aceesşi propoziţie, limbă şi vorbit?
Ea: Du-te dracului! Nu vezi că nu mai merge?
El: Atunci fă-o să meargă. Ţi-e frică să nu te frigi? Du-te până afară, fă o plimbare şi vorbim când te întorci, până atunci o să ţi se răcească şi ceaiul.
Ea: Mâine n-o să mă mai găseşti.
El: Ok, ne vedem poimâine.
Ea: (furioasă se ridică să plece) Atunci mă duc să te înşel.
El: Lumea n-are ce mânca, sunt ţări în care mor sute de mii de oameni din cauza războaielor. Sunt calamităţi naturale care distrug oraşe, ţări, oameni rămaşi cu nimic.Boschetarul ăla de afară o să moară astă-seară îngheţat printr-un canal mirosind a căcat. În secunda asta se nasc sute de copii care o să ajungă aurolaci, golani, sau naiba mai ştie ce scursuri, alte sute de bătrâni mor în azile împuţite.Şi nimănui nu-i pasă. De ce crezi că are vreo importanţă înşelatul tău?(o priveşte zeflemitor)
Ea: Deci n-are?
El: Hmmmm....Nu.
Ea: Bine atunci. Să fii sănătos, eu ţi-am zis ce aveam de spus.( se îmbracă şi dă să plece)
El: Vezi că nu ţi-ai achitat nota.
Ea se întorce furioasă, apoi deschide uşa, o trânteşte şi iese afară. În faţa cafelei fierbinţi, în spatele fumului de ţigară se aude un râs de şoaptă, în timp mânuşa nepereche rămâne aruncată pe masă.
Şi totuşi o să te întorci după ea.
Tocmai l-am văzut. It's a good one. George Clooney joacă magistral, scenariul e bine închegat, acţiunea e verosimilă, e actuală şi cel mai important din combinaţia asta lipseşte americănismul dramatic.
E vorba despre nişte oameni care se duc în corporaţii şi dau angajaţii afară în locul şefului. La fel ca asasinii, scopul lor este să-şi facă treaba cât mai curat, să evite scandaluri, daune materiale pentru firmele în cauză, eventuale litigii sau orice alte situaţii neplăcute. Trebuie să arate partea plină a paharului atunci când acesta este gol. Iar apoi trebuie să trăiască cu asta, transformând-o în rutină, la fel cum învaţă un om bişnuit să ducă regulat gunoiul.
E vorba despre acasă, despre ceea ce vrem şi ceea ce ne defineşte. Pentru unii e un loc, pentru alţii e nicăieri. Pentru unii sunt decât greutăţi care îi cocoşează, pentru alţii e un colac care îi ajută să-şi menţină sustentaţia atunci când apele sunt tulburi. Pentru unii sunt oameni, pentru alţii sunt locuri. Pentru unii acasă este o mulţime vidă de oameni şi locuri. Dar dintre toţi, mai sunt şi aceia dintre noi care le vor pe amândouă, căldura lui acolo şi aventura lui nicăieri, care în fluiditatea textului obişnuit mai strecoară şi câte o paranteză. Îşi mai iau o pauză de la propriile vieţi.
Filmul are aproape două ore. Platitudinea lui, numărul mic de personaje şi lipsa unui punct apoteotic e posibil să te plictisească pe alocuri. Dar merită văzut, merită pentru ultimele douăzeci de minute care sunt nepreţuit de reale.
The stars will wheel forth from their daytime hiding places; and one of those lights, slightly brighter than the rest, will be my wingtip passing over.